Virtuțile cathartice ale epigramei

Ștefan Buzărnescu

Afirmată ca ipostază a rafinamentului comunicării între intelectuali în perioada interbelică, dar contestată chiar în acel timp de unii grafomani obscuri, epigrama a fost marginalizată în perioada postbelică din alte motive: noii actori decizionali ai „vremurilor noi” (Mihai Beniuc) au comutat accentul de la transfigurarea „noilor realități” pe simpla descriere a „eforturilor constructive ale oamenilor muncii”, cărora bancurile tradiționale le erau suficiente pentru a evada din cotidian…
În succintele mele însemnări îmi propun să schițez un răspuns la o singură întrebare: Pot fi bancurile substitute pentru epigrame?
Pentru acuratețea conceptuală a demersului, mă simt obligat să precizez semantizarea corectă a termenilor cu care voi opera. Astfel, epigrama este o creație satirico-umoristică a cărei legitimitate artistico-literară se revendică de la o categorie estetică inconfundabilă: comicul.
În calitate de categorie estetică polară cu tragicul, comicul se definește ca „neadecvare” și se articulează prin secvențele procedurale ale umorului, ironiei, ridicolului, calamburului, sardonicului, rizibilului, precum și prin șarjă, anecdotic și insinuare, toate acestea în aria satirei. Epigrama se legitimează în sfera scrisului literar prin profilul său satirico-umoristic, ceea ce explică faptul că nu orice catren constatativ îndeplinește condițiile necesare și suficiente pentru a fi asimilat epigramelor, chiar dacă sub aspectul prozodiei ar fi ireproșabil. Când catrenul este constatativ rămâne în zona scrisului documentar, similar cu grefierul care transcrie grafic mesajele sonore din sălile tribunalelor. Fără poanta finală, care este inclusă în text cu statutul de construct cultural, catrenul nu aparține scrisului epigramatic, deoarece ținta căreia îi este adresată epigrama nu devine explicită. În plus, mesajul epigramei este unul optimist: își propune optimizarea comportamentului persoanei vizate, în spiritul anticei devize „Ridendo castigat mores!” (râsul biciuiește moravurile). Ținta epigramei nu este persoana, ci moravurile/năravurile acesteia! Râsul generat de epigramă este unul reflexiv și vizează, în primul rând, identificarea acelor elemente de patologie socială care urmează a fi corijate. Pe aceste coordonate, comicul este o formă de libertate. Astfel, spre deosebire de tragic, care este o percepție a captivității față de destin, a limitelor existențiale și a imposibilităților de depășire a acestora, și se exprimă sensibil prin lacrimă/plâns, comicul reflectă tocmai recunoașterea limitelor, detașarea ironică/autoironică de acestea și asumarea civică a libertății pe cont propriu, în aria umorului ca vector educativ. Epigrama educă prin combustia umoristică intrinsecă, „prin procură, prin sugestie și autoflagelare ironică” (Valentin Silvestru). Vectorul pedagogic al epigramei este cel mai convingător parametru care o disociază categoric de gluma generic numită banc.
Bancul, care circulă în spațiul social, este un text care imaginează situații exotice, cu indivizi în contexte excentrice, generatoare de râs epidermic, aparent fără nicio legătură cu dimensiunea educativă a mesajelor care circulă, în egală măsură, atât în mediile private, cât și în cele sociale. Bancul, la o privire superficială, pare un text inocent, fără impact în mentalul colectiv. Totuși, prin frecvența iterațiilor, este posibilă formarea unor stereotipuri și clișee de tipul „un moldovean”, „un oltean”, „un bulgar”, „un ungur”, „un american”, ș.a.m.d., care, diseminate în spațiul public, formează la nivel comunitar un profil identitar diferit de cel real, cu efecte imposibil de a fi estimate. Pe aceste coordonate, managementul imaginii devine tot mai greu de gestionat de grupările etnice respective, iar din acest moment începe să se formeze un curent de opinie care se dezvoltă pe direcții care pot scăpa de sub controlul comunitar. Iată cum insignifiantul banc poate distorsiona profilul identitar al unei comunități/țări și poate schimba orizontul de așteptare al alterilor. Din această cauză bancurile nu aparțin nici comicului, nici umorului!
O altă diferență majoră între banc și epigramă constă în faptul că autorul bancurilor rămâne anonim, în timp ce epigramistul este obligat să-și devoaleze identitatea, în timp ce colportorii bancurilor se ascund, frecvent, sub masca impersonalului „se zice…”, „se spune…”, „odată, un american…” etc.
Un alt specific al epigramei îl constituie potențialul dialogic între epigramiști individuali sau între cenacluri, care constă în schimbul de replici, maximum 10 replici, la finalul cărora nu se scontează vreun ipotetic învingător, ci doar se etalează cultura, inteligența și virtuozitatea cu care chalangerii au desfășurat duelul umoristic ; aceste aspecte nu sunt posibile la nivelul colportorilor de bancuri, deoarece textele vehiculate nu sunt o creație a protagoniștilor în speță.
În unele cenacluri, cu precădere la debutanți, se întâlnesc și catrene care pun în circulație bancuri versificate. Ca exerciții de familiarizare cu prozodia, acestea pot fi acceptate, dar fără a avea dreptul să fie incluse în producțiile epigramatice ale cenaclurilor respective și fără nicio șansă de a intra în competițiile concursurilor de profil.
Detractorii tarați ai fenomenului, bolnavi de mondialită cronică și contaminați de pragmatismul noului capitalism românesc, nu contenesc să formuleze întrebări cu pronunțat caracter retoric: „La ce folosesc epigramele?!”. Risc un răspuns pe cont propriu: pentru amatorii de bună dispoziție, fără o formație profesională de tip umanist, epigramele reprezintă o oportunitate de evadare din cotidian și o sursă de confort psihologic , în timp ce pentru epigramiștii consacrați o obligație de a fixa, pentru posteritate, complexitatea unui timp și a moravurilor care au marcat desenul etic al acelui timp istoric. Exemplu: Dacă Occidentul spune / Că vacile sunt nebune, / Noi n-avem nici o durere / C-avem boi; dar la Putere! (Ghici, cine a spus-o !).
Ca urmare a acumulării , de-a lungul timpului, a numeroaselor epigrame cu tematică socială, acest catren rebel a devenit și obiect pentru teze de doctorat: exemplu, „Epigrama ca fenomenologie a spațiului social ” (Alexandra Dogaru). Iată un nou „folos” al mișcării epigramatice: recuperează memoria colectivă a comunităților umane.
Tot din zona cârcotașilor cu normă întreagă, provin și cei care invocă vârsta înaintată a celor care cochetează cu epigrama, ca motiv pentru a justifica declinul de interes al administrației municipale/zonale/naționale pentru logistica fenomenului epigramatic… Este puțin adevăr aici, dar reproșul cu pricina are altă noimă: după talent, epigramistul mai trebuie să aibă și o calificată asumare a teoriei literare (iambii, troheii, dactilele, amfibrahii, tropii, figurile de stil etc.), o bună stăpânire a prozodiei, precum și o inteligență peste medie pentru a configura artistic un construct cultural care se numește poantă… Pentru toate astea este nevoie de o perioadă de acumulări și de exerciții, care nu se poate „arde” fără pericolul de a rămâne un veleitar sau un amator în cel mai bun caz. În acest context, devine foarte clar că vârsta poate fi un atu pentru calitatea producției epigramatice în sensul pozitiv al acestei observații. Acestor cârcotași li se potrivește diagnosticul celebrului oltean Marin Sorescu: „Poeții cântă, criticii cârâie…” Nu trebuie trecut cu vederea că mulți epigramiști sunt și membri ai Uniunii Scriitorilor, adică Seniori ai scrisului literar și în multe alte genuri literare…
Un alt „folos” al epigramei îl poate constitui deprinderea conciziei în exprimare: faptul că în patru versuri epigramistul trebuie să spună cam tot ce a vrut să spună la tema respectivă, îl disciplinează pe vorbitor să exerseze o comunicare în care să spună foarte mult (tot ce are de spus !), dar cu foarte puține cuvinte. Iată, deci, că epigrama se poate dovedi foarte folositoare și retorilor și oratorilor, dar și anonimului aflat în situația de a vorbi în public; fără să plictisească audiența…
În ceea ce privește invitația malițioasă: „Ai ieșit la pensie, ai timp de epigrame!”, repetăm, de altă manieră, o remarcă pe care am mai avansat-o în acest text: potrivirea cuvintelor în rime, mai mult sau mai puțin reușite, nu reprezintă o condiție nici necesară și nici suficientă, deoarece în lipsa prozodiei și a talentului, epigrama nu se poate produce… Similar fenomenelor fizice care se produc numai în anumite condiții, și în spațiul spiritual, un fenomen se produce numai atunci când sunt întrunite condițiile de profil.
Epigramiștii, așa cum sunt ei, fie chiar simpli ucenici care cochetează cu scrisul, marchează o implicare efectivă în salvarea umorului de la degradarea generală adusă de tăvălugul globalizării. Fără pretenții exagerate, pe acest segment limitat al culturii naționale, epigramiștii se pot implica, inspirat și competent, pentru a readuce gustul publicului către zonele rafinate ale civismului de calitate, agresat zilnic de diferite emisiuni de „divertisment” care confundă comicul cu bășcălia bulevardieră prin „valorificarea” unor bancuri buruienoase de extracție mahalagescă. Iată din ce cauză bășcălia sau mitocănia agresivă, chiar televizate sub genericul „spectacol de varietăți”, nu au nimic în comun cu umorul care rămâne, în conținutul și mesajul său, un fapt de cultură sui-generis. Dacă aceste rugozități civice nu ar fi generat o gravă criză de modele la scara societății românești, noi am fi stat în „banca noastră” din clasa „pensionarilor lăsați în pace” și uitați de toate guvernele.

תפריט נגישות