Marele Boier al culturii bănățene și românești actuale
La umbra eternelor ipocrizii în floare (scrisoare de dragoste pentru un prieten din Occident—Prof. X.X.)

Ștefan Buzărnescu

Distins Magistru, în conformitate cu un vechi proverb evreiesc, de peste două decenii noi, doi, am trăit „mai departe de priviri, dar mai aproape de Dumnezeu”; mai precis, după Decembrie 1989, când în Estul Europei a-nceput un nou experiment social focalizat pe reeuropenizarea României, context în care am beneficiat de participarea Domniei Voastre şi a Echipei de proiect cu care aţi operat o necesară internaţionalizare a Universităţii din Timişoara. Ca unu! din actorii principali (pe atunci) din mediul nostru academic, folosesc (şi) acest prilej pentru a Vă mulţumi pentru generozitatea şi consilierea calificată pe care ne-aţi oferit-o în scopul construcţiei instituţionale a Facultăţii noastre.
La peste două decenii, apreciez că se cuvine un mic bilanţ, chiar cu riscul de a fi suspectat de ingerinţele unor parametri emoţionali; de altfel inevitabili sub retorica globalistă a unei Europe aflată în gravă criză de identitate. Folosesc sintagma „criză de identitate” deoarece în 1989 ni s-a condiţionat aderarea la UE sub deviza „transfer de suveranitate în schimbul transferului de prosperitate”. Educaţi în exerciţiul obedienţei, noi am realizat rapid transferul de suveranitate, iar rezultatul este altul: ni s-a transferat din Occident doar sărăcia de tip European (!), adică şomajul, confuzia de proiect, nesiguranţa zilei de mâine, excesiva polarizare socială etc., adică aceleaşi situaţii care au făcut posibilă trecerea la socialism în urmă cu multe zeci de ani în Estul Europei, atunci seduşi fiind de alte „voci de sirenă” ale libertăţii şi prosperităţii populare… Sociologic vorbind, cei care au votat cu candoare pentru aderarea la UE şi cărora li s-a promis libera circulaţie şi alte oportunităţi de job constata, acum, că Europa Unită este încă un proiect care nu are nici Constituţie, care se zbate în marasm economic, se lamentează în privinţa propriilor „datorii suverane”, ne-a determinat să refacem şi noi, românii, o datorie de zeci de ori mai mare decât datoria din timpul lui Ceauşescu şi ne-a obligat cinic, sub logocraţia „privatizării”, să acceptăm demantelizarea întregii economii şi înstrăinarea resurselor energetice. În termeni reali, milioanele de şomeri (care au mai rămas în ţară) au ajuns la concluzia că s-a întâmplat, de fapt, o colonizare: nu dorinţa curată de eliberare a ţărilor aflate sub dictatura bolşevică a fost obiectivul Occidentului în 1989, ci acapararea unor economii „postcomuniste” prin lichidarea capacităţilor de producţie de Acolo, pentru a se instala pe pieţele acestora şi a transforma ţări întregi în simple pieţe de desfacere, cu scopul rentabilizării propriilor economii de mari puteri „civilizatoare”… Puterea instalată în „România postrevoluţionară” este de fapt a unor guvernatori de provincie subordonaţi fără drept de apel Metropolei; nu are importanţă că este metropola… de la Bruxelles sau de la Washington, ordinele trebuie puse în aplicare nu cu poporul pe care, formal, îi reprezintă, ci în numele poporului! Personal, eu, care de când eram copil am aflat că „dacă la Moscova plouă, în toate capitalele socialiste trebuie să se deschidă umbrelele”, acum trăiesc acelaşi sentiment: când la Bruxelles este nor, trebuie să deschidem umbrelele!

otuşi, o întrebare nu se dovedeşte deloc retorică: cum la Bruxelles este aproape tot timpul ploaie şi nor, noi ar trebui să umblăm zilnic cu umbrela deschisă?! Este vorba, evident, de o umbrelă din import pentru că în numele Reformei (şi al Sfântului său Duh!) chiar şi fabricile româneşti de umbrele au fost distruse ca o condiţie a … aderării la „structurile euroatlantice”. În concluzie, simt cu îngrijorare cum o ipostază nouă a Uniunii Sovietice ia naştere la Strasbourg – (Noua Moscova), dar cu o diferenţă: de la Moscova se primeau ordine pentru crearea de locuri de muncă, pentru industrializare, cooperativizarea agriculturii, politehnizarea învăţământului ş.a.m.d., în timp ce de la Bruxelles ordinele sunt inverse: lichidarea industriei, desfiinţarea fostelor exploataţii agricole, reducerea numărului de paturi de spital, deteriorarea calităţii învăţământului sub pretextul modernizării ofertelor curriculare …etc. În concluzie, Marea Păcăleală din Decembrie 1989 continuă, iar dacă ai alte puncte de vedere decât cele „oficiale” eşti etichetat, în acelaşi stil stalinist, ca „retrograd”, individ cu nostalgii după vremuri trecute, ins expirat incapabil să-ţi însuşeşti paradigma europeană etc. etc. În termeni neacademici, ni se tot aruncă în ochi praf din stelele …Europei, această bolnavă care nici nu vrea să admită că are nevoie de un diagnostic sociologic; nu politicianist! Această atitudine eminamente răsăriteană se vede că nu a apus; dimpotrivă, răsare de la Apus!
Cam acesta este foarte succintul bilanţ de când România, cu preţul multor umilinţe şi al pierderii întregii economii, face parte din „Clubul select al Occidentului” – cum ni se spunea prin anii ’90… Un club care se vede depăşit de probleme: mă refer la ţigani (rromii) pe care într-o manieră rasistă avocatul Sarkozy i-a expulzat, pentru a ne oferi o lecţie despre ceea ce înseamnă libera circulaţie în Europa şi despre ceea ce înseamnă integrarea rromilor… Când generaţia mea (în timpul guvernării comuniste de tip bolşevic) îi obliga pe absolvenţii acestei etnii să se încadreze în muncă, pentru a nu avea şomaj, ni se atrăgea atenţia că nu suntem democraţi să-i integrăm pe piaţa muncii. Poate că era ceva adevăr în remarca respectivă, dar eu eram convins că dacă le dau loc de muncă şi o locuinţă cu chirie la stat, comit – şi faţă de oameni, şi faţă de Dumnezeu – un bine faţă de un „aproape” de-al meu. În stil creştinesc… Ceea ce a făcut Ex-preşedintele Franţei este o dovadă de eşec managerial patent glazurat cu o xenofobie care frizează rasismul. Deci: unde sunt „bunele practici” occidentale de asistare a celor care caută un loc de muncă? Persoanele la care m-am referit au venit (şi) în Franţa pentru că „reformele” dictate de structurile euroatlantice le-au lichidat locurile de muncă aici, în România. Soluţia nu este una politică sau juridică, nici de acordare de ajutoare ca la ultimii milogi; trebuie promovate la scară europeană noi politici de creare de locuri de muncă şi de ocupare a persoanelor marginalizate sau excluse, în activităţi lucrative. EU se va destrăma dacă se focalizează pe marginalizarea nu a oamenilor, ci chiar a unor ţări întregi…
Că acest fapt este o realitate nu mai poate fi negat nici de cei care ar fi suspectaţi că suferă de o cecitate socială congenitală; excepţie fac, desigur, mercenarii politici din ţările recent „eliberate” de titlul de proprietate pentru propriile resurse… lată de ce Elveţia a refuzat, ca şi Norvegia, să intre în Comunitatea europeană! Aceste ţări, acum, nu au datorii externe şi pot să se bucure de o dezvoltare durabilă cu profil identitar naţional fără să mai aloce din venitul lor pentru funcţionarii comunitari cu salarii astronomice şi cu responsabilităţi nule faţă de efectele muncii lor; aceştia sunt „persoane cu munci de răspundere” în stilul foştilor secretari de partid bolşevic specializaţi în a da „indicaţii”, evident „preţioase” numai datorită conotaţiilor ideologice, nu şi efectelor ducerii Ia îndeplinire a acestora… Când (în perioada socialismului de tip bolşevic) rezultatele erau (inevitabil) negative, de vină erau cei care nu au înţeles „orientarea”, adică nu aveau suficientă „cultură ideologică”, prin urmare trebuia intensificată „educaţia politică a maselor”… Rezultatele le-am văzut cu toţii: un răsunător faliment la scară istorică! Acum, vinovaţii sunt noile democraţii postcomuniste care suferă de „deficit democratic” şi au nevoie numai de „cultură managerială”: aceasta este noua limbă de lemn. Evident, de esenţă diferită. Dar democraţiile occidentale care nu au cunoscut experimentul bolşevic de ce suferă de o supraîndatorare astronomică? Nu cumva modelul occidental însuşi trebuie regândit din temelii? Personal, sunt mult prea în vârstă pentru a mai accepta altă rundă de promiscuitate ideologică: este un moment critic în care speranţele noastre legate de „integrare”, „occidentalizare” ş.a.m.d. se pot transforma în iluzii, iar dincolo de acest reper ce mai urmează ?!
Socialismul de tip bolşevic este un experiment social care a eşuat: este un adevăr fără niciun drept de apel şi este clar că trebuie lăsat în paginile de istorie.
În replică, nici capitalismul de tip occidental, nu „se simte prea bine”; este şi acest adevăr foarte clar pentru oricare cetăţean care poate compara cu luciditate cele două tipuri de regimuri de funcţionare a spaţiului social. Noi, cei din Est, avem mai multă calificare pentru a face această comparaţie, pentru că am trăit „pe cord deschis” aceste realităţi…
Rămâne de răspuns la o întrebare incomodă: de ce bolile Occidentului sunt trecute pe „factura noilor democraţii postcomuniste”?
Ca simplu contribuabil la bugetul European, nu pot răspunde la această chestiune pe care unii o numesc „hamletiană”. Toată viaţa mea am trăit o permanentă austeritate pentru plata datoriei externe faţă de un Occident mediatizat ca legendă a generozităţii, onestităţii şi profesionalismului, o societate carteziană unde există soluţii pentru orice problemă etc.; acum, noi, românii, pentru ce să mai contractăm datorii dacă supravieţuim mult mai greu decât Atunci?
Cu sincera apreciere a unuia care – bolnav de optimism! – este convins că prietenia dintre noi nu poate cunoaşte alternativă.
Prof. univ. dr. Ştefan Buzărnescu,
Universitatea de Vest din Timişoara

———————————————————————————————————-

Ștefan Buzărnescu este profesor universitar doctor, titular al Departamentului de Sociologie și Director al Școlii doctorale de Sociologie (până în anul 2016) din Universitatea de Vest din Timișoara, România. A coordonat, între 1983 și 1989, Filiala Timiș a Centrului de cercetări pentru problemele tineretului, iar în contextul postrevoluționar, al perioadei post-1989, a coordonat construcția instituțională a Facultății de Sociologie, Asistență socială și Psihologie, pe care a acreditat-o în calitate de prim decan al acestei structuri, prin valorificarea, la cote competitive, a tradițiilor cercetării sociale din sud-vestul României. Din 2006 deține funcția de Președinte al Comisiei de Sociologie a Filialei Timiș a Academiei Române. A inclus în circuitul științific concepte precum:
tehnograma, bovarismul instituțional, spațiul social în expansiune, ș.a. Este Vicepreședinte al Asociației sociologilor din România. Este coordonator de doctorate, în staff-ul Școlii doctorale de Sociologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. A publicat 21 de cărți științifice de autor și este coautor al primului Tratat de Sociologie generală din România. A colaborat și la apariția primului Tratat de Asistență socială din România. Are cărți de referință în Managementul academic, în Sociologia conducerii, Sociologia opiniei publice (primul tratat de profil din România) și în Modelarea sociologică a spațiului social chinezesc ș.a. Cartea Bovarismul instituțional și reforma românească a fost editată în ediție bilingvă: limba română și limba franceză. A coordonat programe europene de cercetare științifică și a colaborat la multe programe cu finanțare europeană în domeniul cercetării sociologice și tehnologice. A beneficiat de mai multe programe de documentare științifică la universități europene de prestigiu. Este membru fondator al Uniunii Epigramiștilor din România și autor al mai multor volume de epigrame și poezie. Este inclus în Enciclopedia Bănățeană. A făcut parte din primul Consiliu de Administrație al Institutului Intercultural Timișoara (IIT). Este membru în consiliile redacționale ale unor reviste naționale de specialitate